17 ianuarie 2024 – de Corneliu Irimia
A aparut noua mea carte “O viata regasita. Roman de dezvoltare personala”. Redau mai jos primul capitol al cartii.

Capitolul 1, Alexandru – Prizonierul eliberat de insomnie

Daca vreti sa stiti, in calitate de fost psihoterapeut al meu, in calitate de frecvent locuitor al gandurilor mele, insomnia ma arde de cateva luni, pe interior, cu doua lame reci, ca niste sabii cu zimti. Lamele acestea, aparute de nicaieri, sunt ruginite, vin de undeva, din interiorul corpului si ies prin pectorali.  Ele sunt  formate din ganduri ascutite si scrasnite pe care corpul meu a hotarat sa le preia si sa mi le transmita doar in starea de veghe pe care o creaza in mijlocul noptii. M-am hotarat sa va scriu toate aceste lucruri in speranta ca voi obtine o ameliorare. Cum spunea Clarice Lispector: “Uneori, un singur rand scris este de ajuns ca sa iti salveze inima”. Ziua, corpul nu imi transmite nimic, doar noaptea. Corpul (sau mintea? sau inima?) ma trezeste la ora 3 si 25 de minute. In fiecare noapte, mereu si mereu. Ma uit la ceas complet treaz. Matele mele isi comunica nelinistea sub lumina stelelor indepartate care ma privesc prin perdea. Ascult sforaitul usor al celei de langa mine. Somnul ei langa anxietatea mea ma face gelos si ma transforma intr-un invins al luminii zilei care m-a aruncat, si azi, in genul acela de noapte care exclude somnul adevarat. Sforaitul ei usor imi da si o liniste aparte, imi promite ca, in curand, voi putea dormi si eu, ca si ea, cateva ore neintrerupte. De parca ar sti ca vreau sa adorm, ea incepe, in somn, sa ma ia in brate, cerandu-mi sa ma concentrez asupra ei si sa ma trezesc definitiv. Ma uit la ea cum doarme si ii rememorez cuvintele de peste zi. Tot ce a spus si a facut mai devreme a dus, asadar, la acest somn reusit  pe care mi-l descrie prin miscarile globilor oculari; ea viseaza iar eu ma uit putin la visul ei inainte sa ma intorc la esecul meu. Nu ma mai pot gandi la ea cu toate ca mi se ofera, acum, cu totul. Este o declaratie de iubire in final, daca se lasa sa doarma asa, fara nici un control, langa mine, daca pot fi rama somnului ei. Dar ea de ce nu este rama somnului meu? Am dreptate sa ma indoiesc de ea, desi nu stiu de ce anume mai exact o acuz. “Pentru ca nu ma vindeci de insomnie!” i-as spune. Sau: “Pentru ca pielea ta nu ma hipnotizeaza pe intuneric ca sa adorm mai repede!”

            Doar cateva secunde, la inceput, presupun, naiv, ca voi adormi la loc. Dar luciditatea cu care asist, acum, la nelinistile mele fara chip, fara paternitate, ma vindeca de speranta. Ma uit la sirul de senzatii din mijlocul noptii,  la sirul acesta de stari ca niste fantome de copii abandonati pe care ii indur in mine si care cer mereu ceva (ce anume?). Senzatiile acestea imi cer un gen de salvare, ele striga de sub tamplele mele apasate de nesomn. Incep sa ma gandesc ca nu voi adormi mai repede de trei ore. Incep sa vorbesc catre acest interior nu tocmai prietenos care nu stie altceva decat sa ma tina treaz: “Nu te inteleg, nu stiu ce vrei! Ce vrei sa iti spun? Degeaba insisti, mi-e somn! De ce nu ma lasi sa dorm? Vreau sa dorm neintrerupt macar cinci ore! Viata mea ar arata cu totul altfel”. “Calitatea vietii tine de calitatea somnului”, imi amintesc eu un citat. Sunt pe cale sa asist la scaderea calitatii vietii mele! Fraza asta ma ajuta sa fac pe victima fata de starea afectiva mocirloasa pe care nu o pot defini si care ma arunca, fara sa vreau, din somn in visare lucida cu ochii larg deschisi in intuneric. Ochii sunt treji. Creierul imi este adormit-amortit. O forta imi spune sa ma ridic si sa descopar o posibila viata de noapte iar o alta imi pune plumb peste vointa si imi porunceste sa stau in pat, rapus de oboseala. Fac un rezumat: ma dor pectoralii, tamplele, ochii, ziua care a trecut. Oare totul se intampla pentru ca este luna plina?

 Solutia pentru insomnie cu numarul unu: Tehnica de relaxare (aparenta). M-am pregatit de zilele trecute pentru aceasta ora, 3,25 AM, invatand sa imi induc o stare de relaxare. Le spun, matern, muschilor si organelor mele ca le iubesc. Copiez tonul si preocuparea expertei in probleme de somn. Refac vocea ei de pe CD ca sa nu ma mai simt singur cu o problema pe care nu stiu cum sa o rezolv. Corpul si mintea mea nu ma cred decat pe jumatate. De fapt, toata viata mea nu m-am bazat decat pe mine ca sa trec peste obstacole. Cel-Ce-Realizeaza-Lucruri-si-le-Tine-Sub-Control nu poate lasa acum o voce, fie ea si foarte frumoasa, sa ma readuca la normalitate. Ati facut si dvs. cunostinta, de-a lungul psihoterapiei mele, cu aceasta parte din mine. Ma intorc, din nou, la singuratatea mea. Este un fel de a spune. Pentru ca multe voci, multe personaje interioare din trecut ma asalteaza acum si imi spun adevaruri neplacute la adapostul construit din fasii suprapuse formate din intuneric.

As vrea sa va spun, sa va scriu, despre sinele meu. Acest Alexandru, aflat in starea sa cea mai proasta, cel aflat acolo, la capatul noptii. Nu este usor de aratat. Dar adevarul despre lumea interioara trebuie sa fie lasat la vedere.  Stiu de la dvs., si am remarcat si eu, ca prea multi oameni aleg sa se supuna Legii Tacerii in privinta suferintei psihice. Iar singuratatea aceasta impusa de comunitate mareste suferinta psihica a fiecaruia dintre noi. Legea Tacerii asupra sfasierilor interioare date de tot felul de forme de abandon si indiferenta a fost instituita, in copilarie, de parinti si o parte din bunicii mei. Am ajuns, astfel, sa fiu inchis intr-un fel de prapastie in care se afla vidul si cu mine. Pe fundul prapastiei ma aflu eu si niste gratii in mijlocul carora stau incolacit ca un foetus. Acolo nu poti spune decat: “Sunt Cel Uitat intr-un colt al universului!”. Ce fac cu acest sentiment de a fi uitat de toti si, poate, si de Dumnezeu? Nu l-am mai avut de mult, din adolescenta. Toate relatiile cu oamenii, toata viata mea a reusit sa acopere, sa faca uitat, pana acum, punctul acesta de maxima cadere. 

De undeva apare o disperare profunda care ma arata ca fiind rupt de toti oamenii. Totul este pierdut. Stau intr-o cusca neagra si nu mai am nici o solutie. Stau intr-o prapastie in care domneste Intimitatea Inversata si in care nu va mai veni nimeni. Acesta este conflictul meu de o viata: vreau sa fiu cu oamenii si vreau sa ma feresc cat pot mai mult de ei. De fapt nu eu sunt cel care vrea aceasta atractie si respingere electromagnetica ci ea mi se impune mie. Este un dans fatal si vicios care abia acum, dupa ce l-am aplicat timp de decenii, imi devine clar: sunt terorizat de singuratate si mi-e groaza de apropiere.  In acelasi timp, cu aceiasi oameni. O jumatate de gand si de emotie realizeaza ca este la o distanta definitiva de ceilalti, sufera din cauza asta si ii cheama cat mai aproape. O alta jumatate da alarma in mijlocul apropierii si ma indeparteaza de orice om. In plus, mi-e frica sa nu cumva sa afle cineva despre toate astea, despre clivajul meu atat de neobosit si atat de obositor. A fi tras dinauntru in directii opuse de catre doua aparate psihologice cu misiuni contrare, aparate inventate de mine (in ce scop?) dar mai puternice decat mine. Aparate care functioneaza centripet si centrifug chiar cu pretul nefericirii mele.

De ce sunt atat de fidel acestor esecuri in a alege clar din mijlocul oscilatiei? De ce repetitia asta ca un ticait inflexibil? Esti liber sa alegi – Nu ai nici o sansa, esti o pasare oarba. Esti deschis la schimbare – Esti complet neputincios. Esti implicat in viata ta – Stai deoparte si lasa viata sa treaca pe langa tine. Meriti, esti valoros – Esti un simplu si invizibil copil abandonat. Si iarasi: Esti liber sa alegi – Nu ai nici o sansa… Oare cate alegeri am facut in profesie, in iubire, in relatii impins fiind de nevoia de a impaca ceea ce este de neimpacat, incercand sa opresc toate aceste zgomote ale sentimentelor contradictorii? Slujbe menite sa ma anestezieze. Sexul ca sport terapeutic in care, adictiv, cautam femei adictive. Prietenii in care nu m-am plictisit niciodata intr-un mod placut.

 Sa va spun ce am scris azi-noapte. Mi-ati spus, demult, ca ceea ce scriu noaptea este mai aproape de adevarul meu comparativ cu ceea ce scriu ziua. Din acel moment nu am mai scris noaptea, ca sa va arat, poate, ca eu sunt cel care face jocurile si nu dvs. Dar acum imi dau seama de intelepciunea acelui sfat si il urmez.  

Solutia cu numarul doi: Poetizarea caderii in insomnie – Prizonierul care s-a recompus si s-a eliberat din abis.

Stau pe fundul abisului.

Am fost multi ani intr-o continua cadere

In permanenta m-am agatat de cateva liane

Cu disperare, ca sa nu cad, complet, pana la capatul abisului.

Imi era teama ca am sa fiu strivit

Sau daca scap de impactul caderii nu o sa mai pot iesi vreodata, vreodata.

Sau daca scap nu o sa ma gaseasca nimeni, niciodata.

 

Ca niste vite mi-au crescut unghiile in jurul lianelor de care ma agatam.

Asta m-a ajutat si mai mult sa aman caderea.

Unghiile sunt vii, au crescut, au fost de partea mea.

Dar unghiile nu ar trebui sa fie vreodata utile.

Ele trebuie doar sa apere degetele si nu pe omul intreg.

Bucati de disperare.

Incercam sa unesc, sa le fac trepte catre in sus.

Sa le fac dale de piatra pe care piciorul meu sa nu alunece in drumul lui catre o primavara care nu iti usuca narile niciodata, in care aerul nu este niciodata prea sarac.

Ma uitam inspre mine asa cum te uiti la apa din mijlocul marii: speriat, fascinat,

Asa cum te uiti la o mama intrebandu-te daca este adevarat ca te cheama din nou in uterul ei fara sfarsit.

A cadea in abis inseamna a cadea din nou, fara sa stii sa inoti, in marea din burta mamei,

locul de unde te-ai simtit aruncat, pentru intotdeauna, pe uscat,

un naufragiat aruncat mereu si mereu, din clipa uitata a nasterii sale.

Ma uit la tangajul marii ca la aparatul reproducator al mamei

pe care nu l-am vazut niciodata.

Sunt pe o punte tare, aflata in miscare, aplecat peste coasta vaporului.

Sunt leganat si ma uit in ochii adanci ai valurilor.

Ele par sa ma inteleaga si asta ma face sa le iubesc.

Daca m-as lasa dus de ochii acestia umezi si m-as prabusi in ei?

Oare apa adanca m-ar face sa uit ca eu sunt, de fapt, pe fundul arsitei in toate zilele mele de pe uscat?

Corpul meu ar inceta sa mai fie apasat, neadecvat?

Oare fundul marii este chiar diferit de capatul prapastiei?

Amandoua au maluri dar contin altceva:

Desi amandoua ma contin, desi in amandoua ma pierd pe mine, in prapastie ma impresoara disperarea, golul, pe cand in mare m-as uita pe mine, as uita vidul, as fi doar eu si sufletul de dinainte sa ma nasc, de dinainte ca totul sa o ia intr- o directie gresita.

Daca m-as lasa acum cuprins in apa adanca, grea!

Mama a ramas grea cu mine,

mi-a chemat sufletul ca sa mi-l ingreuneze cu un corp,

care acum vrea sa se elibereze aruncandu-se in apa amniotica.

Unui foetus ii sunt suficienti cativa litri de lichid ca sa se simta viu, ca sa se vada cum creste.

Eu am nevoie, acum, sa ma arunc in adancimi nesfarsite de mare ca sa pot uita  de corpul pe care apa din mama mi l-a impins afara, mi l-a abandonat.

Dar marea este, in primul rand, valuri.

Ce se afla dedesubt este doar in inchipuirea mea.

Vorbind despre adancimea apei vorbesc de fapt despre mine.

Un mine pe care nici nu il cunosc si pe care il descopar uimit in poemul acesta.

Spune-mi cum te imaginezi sub apa marilor ca sa iti spun cine esti!

Spune-mi cum te lupti sa te cateri din prapastie spre in afara ei ca sa iti spun cine esti!

 As fi eu insumi, m-as regasi, daca as fi la o suta de metri adancime, cat de mult as fi eu insumi!

M-as lasa sa cobor sub greutatea corpului, cu fata in sus, privind la toata suferinta, la intreg destinul gresit pe care il las in urma.

Sa iti inconjori eul cu atata apa ar fi o solutie.

Dar tu realizezi ca ai muri fara butelii de oxigen sau fara sa fii ajutat de delfini sub forma de ingeri pazitori?

Destinului meu gresit si suferind, generator de prapastii uscate, ii opun povestea mea cu scafandri, delfini si multa apa de mare.

Apa ma ridica la suprafata, ma impinge din hau spre aer si spre soare cu un ghiont parintesc.

-“In sfarsit esti din nou aici, pe pamantul ferm!” aud vocea sinelui meu.

–In sfarsit inseamna ca as fi putut sa ies din prapastia asta neagra mai repede? A depins de mine?

-Tu ai ales sa te duci acolo, ai ales sa stai acolo atata timp.

-Sunt uluit de ce imi spui. Nu stiu ce sa fac cu aceasta veste. O sa ma gandesc.

-Scrie atunci ce iti dictez eu! In felul acesta vei afla multe lucruri noi despre tine”.

 

Iti scriu in continuare, tie, fostului meu terapeut, Vlad Ardeleanu. Ce intelege oare a treia ta ureche, cea psihanalitica?

Solutia cu numarul trei: Ritualul imaginatiei intru insanatosire.

Solicit, plin de speranta, un contract definitiv cu Sinele meu Esential, alerg spre el cu pas de copil indragostit. “Iarta-ma ca nu te-am auzit, ca nu te-am ascultat de atatia ani!”, ii spun. “Vreau sa rup contractul de dependenta pe care l-am facut cu sanul mamei, cu sanul unei fete de demult, cu ochiul furtunii, cu o anume arta, sa rup contractul de dependenta si de supunere fata de iubirea primita de la cea pe care am crezut-o sufletul meu pereche, de la Clara. Doar intre noi va fi, Sine al meu, de acum incolo, o legatura permanenta, doar intre noi va exista dependenta. Aduna-mi mortii din bataliile anterioare, strange mizeriile dezolante, dezgroapa ce a fost ingropat de viu, fa sa infloreasca zabrelele de la vechea temnita! Si, mai ales, cheama primavara. Razboiul de iarna cu mine insumi s-a terminat pentru ca te-am chemat pe tine! Elibereaza-ma de toate contractele vechi, semnate fara sa stiu!”. Bucuria primaverii vine, ritualic, peste familiile mele interioare, prezente si trecute. Rasar colti de iarba. Ma simt energic si bucuros, aceasta este natura mea!

Alexandru Cel Invizibil poate acum sa spuna: oamenii ma vad, ma aud, ma pipaie, imi simt greutatea, ma intuiesc, ma miros.

Cel Aflat in Doliu dupa Clara devine curios in privinta viitorului si a sperantelor posibile.

Cel Invins in Iubire devine campion la energia vietii.

Cersetorul de Iubire devine emitator de dragoste.

Corpul meu se bucura in intregime de cascada limpede a Sinelui meu Esential care purifica totul si aduce primavara!

Este ca o imbratisare larga, noua care ma face sa simt ca nu mai exista parti neiubite in mine. Fiecare parte din mine o accepta pe cealalta, fiecare parte spune “Bine ai venit!” celorlalte parti ale Sinelui meu. Cel Aflat in Doliu dupa Clara il iubeste pe Cel Invins care, la randul lui il iubeste pe Cersetorul de Iubire. Tensiunea dintre ei dispare. Imi aduc aminte de discursul dvs. pe care l-am invatat aproape pe de rost: “Pentru ca daca ceri altuia sa te iubeasca, va trebui sa te iubesti pe tine insuti mai intai. Ii cerem altuia sa ne iubeasca dar noi insine nu ne iubim!” Cata energie cheltuita pe incrancenarea de a dispretui parti din noi, pe copiii vechi, exilati, din noi. Eu nu ma iubeam pe mine si ceream altora sa o faca pentru mine. Imbratisarea comuna m-a facut sa simt visceral aceste adevaruri amare si sa vreau sa le las definitiv in urma.

Poate ne auzim in una din zilele acestea, as avea nevoie de cateva sedinte.

Pe curand,  

Alexandru