O viata regasita
17 ianuarie 2024 – de Corneliu Irimia
A aparut noua mea carte “O viaţă regăsită. Roman de dezvoltare personala”. Redau mai jos primul capitol al cărţii.
Capitolul 1, Alexandru – Prizonierul eliberat de insomnie
Dacă vreţi să ştiţi, în calitate de fost psihoterapeut al meu, în calitate de frecvent locuitor al gândurilor mele, insomnia mă arde de câteva luni, pe interior, cu două lame reci, ca nişte săbii cu zimţi. Lamele acestea, apărute de nicăieri, sunt ruginite, vin de undeva, din interiorul corpului şi ies prin pectorali. Ele sunt formate din gânduri ascuţite şi scrâşnite pe care corpul meu a hotărât să le preia şi să mi le transmită doar în starea de veghe pe care o crează în mijlocul nopţii. M-am hotărât să vă scriu toate aceste lucruri în speranţa că voi obţine o ameliorare. Cum spunea Clarice Lispector: “Uneori, un singur rând scris este de ajuns ca să îţi salveze inima”. Ziua, corpul nu imi transmite nimic, doar noaptea. Corpul (sau mintea? sau inima?) mă trezeşte la ora 3 şi 25 de minute. În fiecare noapte, mereu şi mereu. Mă uit la ceas complet treaz. Maţele mele îşi comunică neliniştea sub lumina stelelor îndepărtate care mă privesc prin perdea. Ascult sforăitul uşor al celei de lângă mine. Somnul ei lângă anxietatea mea mă face gelos şi mă transformă într-un învins al luminii zilei care m-a aruncat, şi azi, în genul acela de noapte care exclude somnul adevărat. Sforăitul ei uşor îmi dă şi o linişte aparte, imi promite că, în curand, voi putea dormi şi eu, ca şi ea, câteva ore neîntrerupte. De parcă ar şti că vreau să adorm, ea începe, în somn, să mă ia în braţe, cerându-mi să mă concentrez asupra ei şi să mă trezesc definitiv. Mă uit la ea cum doarme şi îi rememorez cuvintele de peste zi. Tot ce a spus şi a făcut mai devreme a dus, aşadar, la acest somn reuşit pe care mi-l descrie prin mişcările globilor oculari; ea visează iar eu mă uit puţin la visul ei înainte să mă întorc la eşecul meu. Nu mă mai pot gândi la ea cu toate că mi se oferă, acum, cu totul. Este o declaraţie de iubire în final, dacă se lasă să doarmă aşa, fără nici un control, lângă mine, dacă pot fi rama somnului ei. Dar ea de ce nu este rama somnului meu? Am dreptate să mă îndoiesc de ea, deşi nu ştiu de ce anume mai exact o acuz. “Pentru că nu mă vindeci de insomnie!” i-aş spune. Sau: “Pentru că pielea ta nu mă hipnotizează pe întuneric ca să adorm mai repede!”
Doar câteva secunde, la început, presupun, naiv, că voi adormi la loc. Dar luciditatea cu care asist, acum, la neliniştile mele fără chip, fără paternitate, mă vindecă de speranţă. Mă uit la şirul de senzaţii din mijlocul nopţii, la şirul acesta de stări ca nişte fantome de copii abandonaţi pe care îi îndur în mine şi care cer mereu ceva (ce anume?). Senzaţiile acestea îmi cer un gen de salvare, ele strigă de sub tâmplele mele apăsate de nesomn. Încep să mă gândesc că nu voi adormi mai repede de trei ore. Încep să vorbesc către acest interior nu tocmai prietenos care nu ştie altceva decât să mă ţină treaz: “Nu te înţeleg, nu ştiu ce vrei! Ce vrei să îţi spun? Degeaba insisti, mi-e somn! De ce nu ma laşi să dorm? Vreau să dorm neîntrerupt măcar cinci ore! Viaţa mea ar arăta cu totul altfel”. “Calitatea vieţii ţine de calitatea somnului”, îmi amintesc eu un citat. Sunt pe cale să asist la scăderea calităţii vieţii mele! Fraza asta mă ajută să fac pe victima faţă de starea afectivă mocirloasă pe care nu o pot defini şi care mă aruncă, fără să vreau, din somn în visare lucida cu ochii larg deschişi în întuneric. Ochii sunt treji. Creierul îmi este adormit-amorţit. O forţă îmi spune să mă ridic şi să descopăr o posibilă viaţă de noapte iar o alta îmi pune plumb peste voinţă şi îmi porunceşte să stau în pat, răpus de oboseală. Fac un rezumat: mă dor pectoralii, tâmplele, ochii, ziua care a trecut. Oare totul se întâmplă pentru că este lună plină?
Soluţia pentru insomnie cu numărul unu: Tehnica de relaxare (aparentă). M-am pregătit de zilele trecute pentru această ora, 3,25 AM, învăţând să îmi induc o stare de relaxare. Le spun, matern, muşchilor şi organelor mele că le iubesc. Copiez tonul şi preocuparea expertei în probleme de somn. Refac vocea ei de pe CD ca să nu mă mai simt singur cu o problema pe care nu ştiu cum să o rezolv. Corpul şi mintea mea nu mă cred decât pe jumatate. De fapt, toată viaţa mea nu m-am bazat decât pe mine ca să trec peste obstacole. Cel-Ce-Realizează-Lucruri-şi-le-Ţine-Sub-Control nu poate lăsa acum o voce, fie ea şi foarte frumoasă, să mă readucă la normalitate. Aţi făcut şi dvs. cunoştinţă, de-a lungul psihoterapiei mele, cu această parte din mine. Mă întorc, din nou, la singurătatea mea. Este un fel de a spune. Pentru că multe voci, multe personaje interioare din trecut mă asaltează acum şi îmi spun adevăruri neplăcute la adăpostul construit din fâşii suprapuse formate din intuneric.
Aş vrea să vă spun, să vă scriu, despre sinele meu. Acest Alexandru, aflat în starea sa cea mai proastă, cel aflat acolo, la capătul nopţii. Nu este uşor de arătat. Dar adevărul despre lumea interioară trebuie să fie lăsat la vedere. Ştiu de la dvs., şi am remarcat şi eu, că prea mulţi oameni aleg să se supună Legii Tăcerii în privinţa suferinţei psihice. Iar singurătatea aceasta impusă de comunitate măreşte suferinţa psihică a fiecăruia dintre noi. Legea Tăcerii asupra sfăşierilor interioare date de tot felul de forme de abandon şi indiferenţă a fost instituită, în copilărie, de părinţi şi o parte din bunicii mei. Am ajuns, astfel, să fiu închis într-un fel de prăpastie în care se afla vidul şi cu mine. Pe fundul prăpastiei mă aflu eu şi nişte gratii în mijlocul cărora stau încolăcit ca un foetus. Acolo nu poţi spune decât: “Sunt Cel Uitat într-un colţ al universului!”. Ce fac cu acest sentiment de a fi uitat de toţi şi, poate, şi de Dumnezeu? Nu l-am mai avut de mult, din adolescenţă. Toate relaţiile cu oamenii, toată viaţa mea a reuşit să acopere, să facă uitat, până acum, punctul acesta de maximă cădere.
De undeva apare o disperare profundă care mă arată ca fiind rupt de toţi oamenii. Totul este pierdut. Stau într-o cuşcă neagră şi nu mai am nici o soluţie. Stau într-o prăpastie în care domneşte Intimitatea Inversată şi în care nu va mai veni nimeni. Acesta este conflictul meu de o viaţă: vreau să fiu cu oamenii şi vreau să mă feresc cât pot mai mult de ei. De fapt nu eu sunt cel care vrea această atracţie şi respingere electromagnetică ci ea mi se impune mie. Este un dans fatal şi vicios care abia acum, după ce l-am aplicat timp de decenii, îmi devine clar: sunt terorizat de singuratate şi mi-e groază de apropiere. În acelaşi timp, cu aceiaşi oameni. O jumătate de gând şi de emoţie realizează că este la o distanţă definitivă de ceilalţi, suferă din cauza asta şi îi cheamă cât mai aproape. O altă jumătate dă alarma în mijlocul apropierii şi mă îndepărtează de orice om. In plus, mi-e frică să nu cumva să afle cineva despre toate astea, despre clivajul meu atât de neobosit şi atât de obositor. A fi tras dinăuntru în direcţii opuse de către două aparate psihologice cu misiuni contrare, aparate inventate de mine (în ce scop?) dar mai puternice decât mine. Aparate care funcţionează centripet şi centrifug chiar cu preţul nefericirii mele.
De ce sunt atât de fidel acestor eşecuri în a alege clar din mijlocul oscilaţiei? De ce repetiţia asta ca un ticăit inflexibil? Eşti liber să alegi – Nu ai nici o sansă, eşti o pasăre oarbă. Eşti deschis la schimbare – Eşti complet neputincios. Eşti implicat în viaţa ta – Stai deoparte şi lasă viaţa să treacă pe lângă tine. Meriţi, eşti valoros – Eşti un simplu şi invizibil copil abandonat. Şi iarăşi: Eşti liber să alegi – Nu ai nici o şansă… Oare câte alegeri am facut în profesie, în iubire, în relaţii împins fiind de nevoia de a împăca ceea ce este de neîmpacat, încercand să opresc toate aceste zgomote ale sentimentelor contradictorii? Slujbe menite să mă anestezieze. Sexul ca sport terapeutic în care, adictiv, căutam femei adictive. Prietenii în care nu m-am plictisit niciodată într-un mod plăcut.
Să vă spun ce am scris azi-noapte. Mi-aţi spus, demult, că ceea ce scriu noaptea este mai aproape de adevărul meu comparativ cu ceea ce scriu ziua. Din acel moment nu am mai scris noaptea, ca să vă arăt, poate, ca eu sunt cel care face jocurile şi nu dvs. Dar acum îmi dau seama de înţelepciunea acelui sfat şi îl urmez.
Soluţia cu numărul doi: Poetizarea căderii în insomnie – Prizonierul care s-a recompus şi s-a eliberat din abis.
Stau pe fundul abisului.
Am fost mulţi ani într-o continuă cădere
În permanenţă m-am agăţat de câteva liane
Cu disperare, ca să nu cad, complet, până la capătul abisului.
Îmi era teamă că am să fiu strivit
Sau dacă scap de impactul căderii nu o să mai pot ieşi vreodată, vreodată.
Sau dacă scap nu o să mă găsească nimeni, niciodată.
Ca nişte vițe mi-au crescut unghiile în jurul lianelor de care mă agăţam.
Asta m-a ajutat şi mai mult să amân căderea.
Unghiile sunt vii, au crescut, au fost de partea mea.
Dar unghiile nu ar trebui să fie vreodată utile.
Ele trebuie doar să apere degetele şi nu pe omul întreg.
Bucăţi de disperare.
Încercam să unesc, să le fac trepte către în sus.
Să le fac dale de piatră pe care piciorul meu să nu alunece în drumul lui către o primavară care nu îţi usucă nările niciodată, în care aerul nu este niciodată prea sărac.
Mă uitam înspre mine aşa cum te uiţi la apa din mijlocul mării: speriat, fascinat,
Aşa cum te uiţi la o mamă întrebându-te dacă este adevărat că te cheamă din nou în uterul ei fără sfârşit.
A cădea în abis înseamnă a cadea din nou, fără să ştii să înoţi, în marea din burta mamei,
locul de unde te-ai simţit aruncat, pentru întotdeauna, pe uscat,
un naufragiat aruncat mereu şi mereu, din clipa uitată a naşterii sale.
Mă uit la tangajul mării ca la aparatul reproducător al mamei
pe care nu l-am văzut niciodată.
Sunt pe o punte tare, aflată în mişcare, aplecat peste coasta vaporului.
Sunt legănat şi mă uit în ochii adânci ai valurilor.
Ele par să mă înţeleagă şi asta mă face să le iubesc.
Dacă m-aş lăsa dus de ochii aceştia umezi şi m-aş prăbuşi în ei?
Oare apa adâncă m-ar face să uit ca eu sunt, de fapt, pe fundul arşiţei în toate zilele mele de pe uscat?
Corpul meu ar înceta să mai fie apăsat, neadecvat?
Oare fundul mării este chiar diferit de capătul prăpastiei?
Amândouă au maluri dar conţin altceva:
Deşi amândouă mă conţin, deşi în amândouă mă pierd pe mine, în prăpastie mă impresoară disperarea, golul, pe când în mare m-aş uita pe mine, aş uita vidul, aş fi doar eu şi sufletul de dinainte să mă nasc, de dinainte ca totul să o ia într- o direcţie greşită.
Dacă m-aş lăsa acum cuprins în apa adâncă, grea!
Mama a rămas grea cu mine,
mi-a chemat sufletul ca să mi-l îngreuneze cu un corp,
care acum vrea să se elibereze aruncându-se în apa amniotică.
Unui foetus îi sunt suficienţi câţiva litri de lichid ca să se simtă viu, ca să se vadă cum creşte.
Eu am nevoie, acum, să mă arunc în adâncimi nesfârşite de mare ca să pot uita de corpul pe care apa din mama mi l-a împins afară, mi l-a abandonat.
Dar marea este, în primul rând, valuri.
Ce se află dedesubt este doar în închipuirea mea.
Vorbind despre adâncimea apei vorbesc de fapt despre mine.
Un mine pe care nici nu îl cunosc şi pe care îl descopăr uimit în poemul acesta.
Spune-mi cum te imaginezi sub apa marilor ca să îţi spun cine eşti!
Spune-mi cum te lupţi să te caţeri din prăpastie spre în afara ei ca să îţi spun cine eşti!
Aş fi eu însumi, m-aş regăsi, dacă aş fi la o sută de metri adâncime, cât de mult aş fi eu însumi!
M-aş lăsa să cobor sub greutatea corpului, cu faţa în sus, privind la toată suferinţa, la întreg destinul greşit pe care îl las în urmă.
Să îţi înconjori eul cu atâta apă ar fi o soluţie.
Dar tu realizezi că ai muri fără butelii de oxigen sau fără să fii ajutat de delfini sub formă de îngeri păzitori?
Destinului meu greşit şi suferind, generator de prăpăstii uscate, îi opun povestea mea cu scafandri, delfini şi multă apa de mare.
Apa mă ridică la suprafaţă, mă împinge din hău spre aer şi spre soare cu un ghiont părintesc.
-“In sfârşit eşti din nou aici, pe pământul ferm!” aud vocea sinelui meu.
–In sfârşit înseamnă că aş fi putut să ies din prăpastia asta neagră mai repede? A depins de mine?
-Tu ai ales să te duci acolo, ai ales să stai acolo atâta timp.
-Sunt uluit de ce îmi spui. Nu ştiu ce să fac cu această veste. O să mă gândesc.
-Scrie atunci ce îţi dictez eu! În felul acesta vei afla multe lucruri noi despre tine”.
Îţi scriu în continuare, ţie, fostului meu terapeut, Vlad Ardeleanu. Ce înţelege oare a treia ta ureche, cea psihanalitică?
Solutia cu numarul trei: Ritualul imaginaţiei întru însănătoşire.
Solicit, plin de speranţă, un contract definitiv cu Sinele meu Esenţial, alerg spre el cu pas de copil îndrăgostit. “Iartă-mă că nu te-am auzit, că nu te-am ascultat de atâţia ani!”, îi spun. “Vreau să rup contractul de dependenţă pe care l-am făcut cu sânul mamei, cu sânul unei fete de demult, cu ochiul furtunii, cu o anume artă, să rup contractul de dependenţă şi de supunere faţă de iubirea primită de la cea pe care am crezut-o sufletul meu pereche, de la Clara. Doar între noi va fi, Sine al meu, de acum încolo, o legătură permanentă, doar între noi va exista dependenţa. Adună-mi morţii din bătăliile anterioare, strânge mizeriile dezolante, dezgroapă ce a fost îngropat de viu, fă să înflorească zăbrelele de la vechea temniţă! Şi, mai ales, cheamă primăvara. Războiul de iarnă cu mine însumi s-a terminat pentru că te-am chemat pe tine! Eliberează-mă de toate contractele vechi, semnate fără să ştiu!”. Bucuria primăverii vine, ritualic, peste familiile mele interioare, prezente şi trecute. Răsar colţi de iarbă. Mă simt energic şi bucuros, aceasta este natura mea!
Alexandru Cel Invizibil poate acum să spună: oamenii mă văd, mă aud, mă pipăie, îmi simt greutatea, mă intuiesc, mă miros.
Cel Aflat în Doliu dupa Clara devine curios în privinţa viitorului şi a speranţelor posibile.
Cel Invins în Iubire devine campion la energia vieţii.
Cerşetorul de Iubire devine emiţător de dragoste.
Corpul meu se bucură în întregime de cascada limpede a Sinelui meu Esenţial care purifică totul şi aduce primăvara!
Este ca o îmbrăţişare largă, nouă care mă face să simt că nu mai există părţi neiubite în mine. Fiecare parte din mine o acceptă pe cealaltă, fiecare parte spune “Bine ai venit!” celorlalte părţi ale Sinelui meu. Cel Aflat în Doliu după Clara îl iubeşte pe Cel Învins care, la rândul lui îl iubeşte pe Cerşetorul de Iubire. Tensiunea dintre ei dispare. Îmi aduc aminte de discursul dvs. pe care l-am învăţat aproape pe de rost: “Pentru că dacă ceri altuia să te iubească, va trebui să te iubeşti pe tine însuţi mai întâi. Îi cerem altuia să ne iubească dar noi înşine nu ne iubim!” Câtă energie cheltuită pe încrâncenarea de a dispreţui părţi din noi, pe copiii vechi, exilaţi, din noi. Eu nu mă iubeam pe mine şi ceream altora să o facă pentru mine. Imbrăţisarea comună m-a făcut să simt visceral aceste adevăruri amare şi să vreau să le las definitiv în urmă.
Poate ne auzim în una din zilele acestea, aş avea nevoie de câteva şedinţe.
Pe curând,
Alexandru